E vineri seara și
nu știu cum, dar mă găsesc îngenunchiat în fața unor faruri albe. Răcoarea se
lasă și se așează printre porii mei închiși. Ochii disting puține, dar oricum
seara asta simt. Simt mai intens ca niciodată faptul că nu mai simt nimic.
Sentimente stau închise undeva în trecut așa că toate sunt pătate cu nostalgie.
Pentru o perioadă mă amăgeam că sursa problemei e lipsa persoanelor noi din
viața mea, dar toți prietenii sunt vechi după primul salut.
Asfaltul se contopește cu genunchii
mei și singurul gând ce mă bântuie e că responsabilitatea de a face pe cineva
fericit e mult prea mare pentru mine. Și cum ar putea să nu fie când eu nu sunt
capabil de a înțelege cu adevărat ce înseamna asta. Întotdeauna am fost de
părere că fericirea necesită prostie sau o imersiune totală în ignoranță. O
viziune egocentristră ce presupune stoparea lumii pentru satisfacția personală.
Cât de prost am fost să mă gândesc că te-aș fi putut face fericită, reușind să
fac abstracție de propria-mi insatisfacție. Rareori am reușit. Sunt un actor
bun, în perioade scurte de timp. Noaptea mă ajuta . Îți amorțea simturile,
făcând numărul meu de iluzionism mult mai plauzibil.
Farurile se apropie și mă fac să
revin, pentru câteva clipe, la realitatea prezentului ce stă să treacă.
Luminează materia cenușie și o face albă ca inocența anilor de demult. Grimasa
se schimbă. Un rânjet fragil atârnă de colțurile gurii ca o fantoma a
zâmbetului imortalizat în pozele copilăriei. Ultimele momentele de fericire.
Îmi pare rău că nu m-ai cunoscut atunci. Ochii se umezesc și mă mint că sunt
molecule de apă din ceață ce se joacă în jurul irusului meu deschis.
Lumina e atât de aproape încât mă
încălzește, iar zgomotul ei mă surzește. Întind brațele și expun pieptul ce
gâzduiește o inimă ce bate mai mult mecanic. E momentul ca mintea mea să se
oprească și asta e singura cale.
No comments:
Post a Comment