JOURNEY

O minte frumoasă (sau relația unui schizofrenic paranoic)

O minte nu stă, nu doarme, nu mănâncă, dar se hrănește. Se hrănește cu tot ce e frumos, cu tot ce e urât, cu tot ce este. O face fără discriminare, dar nu o face fără filtru. Proces natural pentru un om normal, dar lucrurile se schimbă atunci când în cauză este un om nenatural, nenormal.

            Aaron stătea izolat în punctul cel mai central al camerei pe care îl găsise. Stătea într-un picior pentru că era ferm convins că pe cât stă mai aproapre de centru, cu atât mai echilibrat va fi. Stătea relativ nemișcat pentru o persoană care stă totuși într-un picior, dar cert era că mintea îi mergea. Îi mergea în multe locuri, dar în special la ea. Știa pe de rost ce s-a întâmplat, dar nu știa cum s-a întâmplat.(nu știa nici de ce, dar mama sa îi spunea întotdeauna că totul se întâmplă cu un motiv, așa că nu își bătea prea mult capul cu asta acum.) Nu înțelegea însă cum s-a ajuns aici. Nu era de parcă nu se afla acolo. Sau poate s-a întâmplat când nu era acolo, sau poate în clipele când era exact lângă ea, dar atunci ce trebuia să facă? O avalanșă de gânduri și ipoteze ce se derulau fără oprire și mai important, fără răspuns.     

            Își amintea momente. Momentul când a văzut-o, momentul când a remarcat-o, momentul când a vrut să o cunoască, momentul când a decis că vrea să o aibă. Nu ai cu să nu o faci. Mai frumoasă decât ar ști vreodată să recunoască, inocentă, delicată și pasionată și abițioasă.(e adevărat, ultimele două se aplicau doar la lucrurile ce o pasionau, dar adevărul este că așa își dorea să fie și el la un moment dat.) Ar fi vrut să își amintească și momentul în care a avut-o, dar nu părea să-și amintească, iar el își amintește totul. Momente frumoase îl fac să plutească. Începe să se ridice, dar momente mai puțin frumoase apar să-l coboare treptat. Certurile își făceau auzită prezența. Ecouri acum, dar la fel de pătrunzătoare. Au fost multe, dar parcă aveau un singur izvor, nu o cunoștea, nu o înțelegea. Ironic e că știa multe desprea ea, știa destul să nu aibă problemă în a decide ce cadouri să-i ia până la aniversarea nunții de argint, dar nu o cunoștea. Avea prieteni pentru asta, avea părinți pentru asta. El mima cunoașterea cu informații mărunte despre ea. Culoarea preferată, mâncarea pe care nu o suporta, animalele pe care le iubea, dar cu toții știm că lucrurile fizice nu au durabilitatea celor metafizice, așa că ele au fost înlocuite de incertitudine, nesiguranță, gelozie. Ele stau în minte și se hrănesc. Așa se face că în căutarea hranei, au pornit în căutarea lor, a celor ce știu. Și acum știa și el, deși, după aceea, nu mai era așa sigur că voia. Nu înțelegea de ce ea îl descria așa precis, chirurgical, rece: ”are niște trăsături de caracter mizerabile”, ”îi prea porc”, ”merit ceva mai bun”, pe când el în conversațiile cu prietenii folosea termeni vagi, ce nu arătau întreaga lui neliniște. Îl deranja și faptul că toți erau bărbați care erau dispuși să-i ofere o ”alternativă sexuală” oricând era nevoie, dar mai degrabă îl deranja faptul că ei erau mereu primii care îi știau problemele și era dispusă să renunțe la multe înainte ca gândul de a renunța la ei să apară. În fiecare confruntare pe această temă ei erau automat așezați sub o pătură a prieteniei neinteresate ce se ridica în spatele ei, iar el... el era pe partea cealaltă. Multe vorbe s-au aruncat pe imperfecțiuni și prea puține pe lucrurile bune, știe asta, dar sufletul urlă doar când îl doare, nu atunci când e liniștit.

            Trebuia să-i scriu, nu sa-i spun toate astea. Vorbele au darul de a călători, dar o fac repede și câteodată își ratează stația. Ele vin și pleacă, nu stau asemenea scrisului ce zace în suflet. Acum îi scriu. Într-un final. Și așa ”nu mai era nimic...de pierdut”.

            Scrie un mesaj de adio, nu pentru ea, pentru că pe ea ar mai dori să o vadă, ci o scrie lui, cel ce stă într-un picior în mijlocul camerei, nebun de legat și legat la gât.

Back To Human Nature

Arad

Night Session

GIRL!

Love 2.1.

Noaptea începe cu licurici mecanici colorați pe tavan. Se mișcă greoi într-o pădure ce stă să se aprindă. Mișcările devin din ce în ce mai alerte, chemând cu ei oameni frumoși cu suflet tânăr. Căștile așezate pe urechi încep să tremure pe ritm. Și tremură mai repede și tremură mai tare și tremură mai colorat și tremur și eu o dată cu ele. Închid pentru o secundă ochii și îmi potrivesc inima. Beat-uri pe minut și pulsuri pe secundă.

            Podiumul vibrează sub tălpi și îmi ridic privirea. Văd mâini în aer și trupuri ce se mișcă. Simt vapori de fericire cum se ridică spre ceruri artificiale și ce apoi se revarsă peste toți. Ne mișcăm toți pe același ritm de parcă stăpânim un singur trup. Mintea ne e undeva departe pentru că nu avem nevoie de ea ca să simțim. Ating butoanele și clapele cu grijă de parcă v-aș atinge pe voi, de parcă ne-aș atinge pe noi. Ating, învărt, lovesc. Simt, trăiesc, iubesc. Am găsit melodia potrivită și o las să curgă. Se prelinge prin mulțime și vă alimentez sufletul ce a uitat să existe până acum.

            Volumul crește, pulsul se grăbește, nimeni nu vorbește. Mă dau în spate și vă privesc. Sunteți unul și te văd. Te ridic încet, te port și te fac să auzi ritmuri ce te cutremură. Contruiesc o lume perfectă și ți-o arăt cum se distruge. Îți dau extazul și te fac să crezi că-l poți atinge. Creez o noapte perfectă. Una în care sunt din nou copil, una în care lumina licuricilor nu se va mai stinge.