Fie omul cât de nebun, după vis, stă

Stau și privesc pânzele întortochiate ale minții mele. Strălucesc în lumina soarelui de vară târzie. Trag de amintiri ca să nu mai trag de timp și ele cad grămadă peste mine. Nostagia e grea. Inocența tinereții e prăfuită cu fumuri dense. Oprește-te spune o pisică incoloră de pe umărul meu. O zice cu ochii larg deschiși și o privire serioasă, dar niciodată nu mi-au plăcut mâțele așa că no bag în seamă. Pornesc curățenia de toamnă! Pun fiecare amintire într-un sertar și scheleții îi țin în dulap cu eul meu feminin. Am elan și am timp, așa că treaba începe promițător. Am capul mare și fruntea lată, deci nu-mi fac griji deloc că n-o să am loc. Le-am organizat pe sertare, dar acum cum le aranjez în spațiu?

            Iau romantismul și naivitatea adolescenței și le pun în centru. Mă dau un pas în spate să le pot admira. Le privesc, zâmbesc, mă mai dau un pas în spate, fug spre ele și le iau la șut. Zboară într-un colț întunecat și praful de pe ele, le urmează.

            Iau tot ce e frumos și nou și fac un drum spre zona luminoasă a minții, unde îmi stau nerăbdătoare visele. Cărămidă cu cărămidă, sertar cu sertar, construiesc, doar că atunci când optimismul e după colț, scheleții din dulap organizează o revoltă. Se pun șir de-a lungul drumului și fiecare ia un sertar în brațe. Niciunul nu fuge cu el, doar stau și țin bine de el. Încep bătălia. Trebuie să recuperez ceea ce e frumos, trebuie să recuperez ceea ce era bine.

            Războiul durează mai mult decât anticipam și sunt obosit. Nu mai pot și nu mai vreau. Mă pun în fund și respir greu. Îmi trag sufletul. Sau mai bine zis, asta aș face daca l-aș mai avea. Stau, doar stau și privesc drumul cum se duce, îngrădit de scheleți spre visele mele.

Lovers

High spirits

Friends

Portret matern

Păcatul e dulce

Nu știu cum se face că în fiecare noapte îți ajung la ușă. Deseori spun că nu o voi mai face, dar la fel de des mă găsesc privind acea ușă albă. Neștiind dacă să bat sau nu. Mintea îmi spune să nu, picioarele stau locului, asumând neutralitatea, iar sticla din mâna dreaptă îmi spune că nu e nimic greșit aici, așa că bat.

În prag ești acum tu. Vinovată ca de fiecare dată. Dacă tu nu mi-ai deschide, aș fi acasă, lucrând la mahmureala de mâine dimineață. Dar tu îmi deschizi, chiar dacă e ora 4 dimineața. Și stai îmbrăcată sumar și eu fac un pas în spate să te pot admira cum meriți, dar înainte să o pot face, mă prinzi de braț și mă tragi înauntru. O iei înainte și eu te privesc ca un prădător. Și totuși tu pășești ca o felină, delicat și atentă, pe vârfuri, trezindu-mă din beție și îmbătându-mă cu iubire.

Te cuprind de la spate și îți șoptesc un „Îmi cer scuze pentru ora târzie”, dar adevărul este că nu îmi pare. Tu te întorci cu jumătate de față și îmi spui „Nu e nimic, nu sunt obosită”. E unda verde pe care o așteptam. Te sărut și tu răspunzi la fel de pasional ca întotdeauna. Scap sticla pe jumatate goala pe jos, dar nu mai contează. Nu mai contează nici trecutul, nici ce spun prietenele tale, nimic nu mai contează când tu ești mai goală ca sticla de pe covor.

Lumină și tăcere

             Plouă și e puțină lumină. Orașul tace și în aer se ridică un pregnant miros de urină. La capăt de alee, sub o pătură de întuneric, stă un bătrân lipsit de adăpost. Rezemat de un perete scorojit, testează asiduu o brichetă metalică ce nu dorește a se aprinde. Gestul a devenit mai mecanic decât mecanismul defect al instrumentului în sine. Nici privirea nu urmărește rotița ce presează piatra lăuntrică ce se stoarce pentru a produce mărunte scântei ce decorează cerul negru de nori ploioși.

            Rătăcită, o micuță orfană își croiește timid calea spre licuricii metalici. O fascinează viața lor atât de scurtă, dar atât de spectaculoasă. Se nasc cu zgomot și mor în liniște. Ajunsă în fața bătrânului, îl privește cu fascinație. Barba și părul lung îi sunt jumătate albe și jumătate negre, iar ochii sunt ascunși în spatele pleoapelor. Ar dori să observe mai multe, dar viața scurtă a licuricilor nu îi permite, iar stelele și luna nu îndrăznesc să atingă acel colț de lume. Fetița își drege glasul, iar urechile bătrânului tresar discret în încercarea de a identifica sursa deranjului. Stau față în față, dar nimeni nu spune nimic.

-          Ce faceți domnule?

Răspunsul întârzie.

-          Ce faceți domnule?!

           

            Bătrânul rămâne impasibil. Pe când fețița inspiră pentru a-l întreba încă o dată, o voce groasă își face intrarea.

-          Caut lumina.

-          Dar nu o căutați bine, spune fetița nedumerită.

-          De ce spui asta?

-          Păi aveți ochii închiși. Cum să vedeți lumina când ochii dumneavoastră sunt închiși?

-          Nu trebuie s-o văd, o voi simți când o voi găsi.

           

            Confuzia fetiței crește. Cum are de gând să simtă lumina fără să o vadă?

-          Și de ce o căutați noapte și într-un loc atât de întunecat?

-          Lumina pe care o caut eu vine din întuneric. Sunt în locul potrivit.

-          Asta e o prostie domnule, nu pot să înțeleg cum să vină lumina din bezna asta.

-          Normal că nu înțelegi, fetiță naivă ce ești. Tu nu ști nimic.

            Cuvintele astea o enervează și o fac să se apropie de el și să-l plesnească cât de tare poate. Bătrânul scapă briceta, iar ochii i se deschid. În fața fetiței își fac prezenta două irisuri albe, lipsite de pupile ce parcă îi străpung întreaga ființă. Ea duce mâna la gură, dar niciun sunet nu scapă. Îl privește în lumina oferită de fulgerele ce anunță furtuna ce acaparează cerul. Rămâne împietrită pentru o clipă, cu ochii larg deschiși, încercând să absoarbă cât mai multă informație. Cerul adoarme din nou și fetița se apleacă. Ridică bricheta și o întoarce în mâna bătrânului. Se așează lângă el, privind în față și îi spune pe un ton cald:

-          Vă voi ajuta să găsiți lumina...