Obișnuiam să cred, într-o viață anterioară, că basmele se inspiră din
realitate. Mi-am pierdut ceva ani căutând calul, armura și domnița, iar pe când
să dau de ea, am dat de filmele pentru adolescenți create de Hollywood și m-am
văzut nevoit să schimb placa. Trecerea de la cărți semi-desenate la pelicule
piratate nu a fost chiar cea mai grea. Aveau multe în comun. Erou, antagonist,
provocari și bineînteles, fata. Diferența era că finalul cu morală din basme,
era înlocuit de unul puțin mai imoral al filmului. Cu alte cuvinte, nu trăgeai
morala, trăgeai... ce puteai. Și uite așa Ileana nu mai stătea pură și inocentă
într-un palat de cleștar, ea acum fiind înlocuită de verișoara mai rebelă ce se
îmbracă mai sumar și stătea doar în mintea băieților loviți intens de pubertate.
Se spune că nu există bărbați, ci
doar băieții mai bătrâni, iar faptul că nu mă simt încă ”copt” pare să dea
dreptate acestei vorbe. Să mă explic. Se spune că perioada adolescenței este
perioada în care experimentezi, încercând să te descoperi. Încă experimentez,
încă mă descopăr. Poți spune că sunt pe drumul unei adolescențe perpetue. Adevărul
este că am și o minte care se potrivește aceste stări: mereu perversă, mereu cu
o doză de naivitate, mereu curios. Am o fascinație pe care deseori o reneg și
în puține momente o accept: femeia. Faptul că am o fotografie de la aniversarea
mea de un an în care aplicam mai suav ca niciodata un sărut unei fetițe de cam
aceași vârstă, atestă faptul că e ceva înnăscut. Dar să nu credeți că mi-am
ținut această fascinație la un nivel mediocru, banal, în genul persoanelor ce
fluieră după femei sumar îmbrăcate. Nu cred că mi se potrivește. Eu am mers în
cu totul altă direcție. Nu mai bună, nu mai rea, doar de pe altă hartă.
Eu nu iubesc cu inima cât iubesc cu
mintea. Prima „afecțiune” am pus-o pe piedestal și am încercat să o transform
în literatură. Nu am rămas nici cu ea, nici cu literatura. Pe ea n-am avut-o,
iar opera am abandonat-o, nu așa de repede ca ea pe mine, dar după câteva
capitole bune, ce zac acum într-un fișier word, intitulat ironic: „A doua
șansă”. De ce ironic? Pentru că istoria faptelor ar putea demonstra că nu am
avut-o nici pe prima.
A doua „afecțiune” a venit puțin mai
tarziu și puțin prea târziu în același timp. Partea cu puțin mai târziu se
întelege de la sine: cronologia și perioada logică de suspinat ca o fetiță
pentru o afecțiune neîmpărtășită cam explică partea asta. Partea cu „prea
târziu” o voi explica prin: să zicem că până mi-am dat eu seama de anumite
lucruri și de sentimente reciproce, tipa era într-o relație cu altul și până ce
m-am hotarât să fac ceva în privința asta, ea era deja căsătorită, cu copil și
divorțată. Dar povestea e mereu mai complexă decât poate cineva să o spună cu
adevărat, de aceea e bine să auzi poveste din mai multe surse.
Să trecem la a treia pentru că, nu e
așa, orice film bun trebuie să aibă cel puțin trei părți până ajungi să-l
urâști cu adevărat. A treia a fost o lovitură cu efect întârziat și cred că
prima care s-a concretizat într-un mod mai palpabil. Efectul întârziat nu ar
trebui să fie șocant având în vedere că și în partea a doua a poveștii am
lămurit că sincronizarea mea cu iubirea e ca un meci de ping pong între doi
boșorogi cu artrită la toate încheieturile corpului. O fată drăguță și cu
inițiativă, ceea ce era exact de ce aveam eu nevoie, luând în considerare
natura mea mai timidă (cu alte cuvinte, daca vei aștepta vreodată ca eu să
abordez o femeie pe care o plac, ar fi indicat să nu-ți ți respirația).
Inițiativa ei e probabil singurul motiv pentru care noi am fost vreodată împreună, iar faptul
că relația m-a conținut pe mine în amestecătură e probabil cel mai mare motiv
pentru care noi nu am fost mai mult de 4 luni împreună. Acum poate vă întrebați
unde este efectul întârziat. Efectul stă în perioada în care am realizat cât de
_____ (completați aici cu un cuvânt la alegere) am fost. Partea cu adevărat
nefericită este că mă găsesc, uneori lovit parcă de bumerang în ceea ce
privește relația asta. Pe când cred că e de mult în spatele meu, mai mai
lovește o dată și pleacă. Poți spune că e ca politica de ajutor a Americii în
statele mai puțin „dezvoltate”.
Cam atât mărturisesc despre
„afecțiunile” mele adolescentine. Au mai fost câteva, dar să zicem că pentru
moment e destul pentru că mai vreau să vă mai spun câte ceva. Cronologia făcuse
din nou câte ceva și mă găseam acum în primul an al facultății și acela s-a
făcut să fie la Cluj. Oh scump și drag Cluj! Aici lucrurile aveau să se schimbe
puțin.
Oraș frumos, plin de studenți din
colțuri variate ale României și nu numai și la sute de km de casă. Și da, e mai
bine decât sună. Nu facultatea, că de aia m-am lăsat. Orașul astă parcă e
îmbibat de vise ale generațiilor de oameni luminați ce au călcat vreodată pe
acolo și te inspiră să încerci șă muști din viață fără tacâmuri. Începutul a
fost puțin mai greu: era toamnă/iarnă, facultatea nu-mi plăcea și totul părea
să capete o nuanță apăsătoare de gri, dar în momentul în care primăvara a
venit, iar eu m-am împăcat cu gândul că voi abandona facultatea, totul a
căpătat o culoare intensă. Vedeam în final lucrurile frumoase, oamenii
interesanții și bineînteles femeile. De menționat că în această perioadă am
lasat-o mai moale cu filmele cu adolescenți și am început să citesc mai mult
(da, cred că orașul a fost de vină) așa că modul în care gândeam s-a schimbat
puțin. Nu mai speram să-mi găsesc jumătatea, acea singură persoană care era
capabilă să mă înțeleagă și care să mă iubească așa cum sunt. Eram departe,
eram liber și voiam să cunosc lumea de sub mine. Am început să mă plimb cu
ochii deschiși pe stradă și îmi imaginam relația mea cu necunoscuți care îmi
păreau interesanți. De la un capat la altul, de la un om al altul.
Din păcate a sosit momentul în care
Aradul m-a primit înapoi cu brațele deschise. Problema era că eu nu-l mai
iubeam ca înainte și noua realitate nu-mi prea convenea. Oamenii nu mi se mai
păreau așa interesanți, dar nici eu parcă nu mai eram chiar așa interesat să-i
cunosc. Situația devenise un film noir, doar ca și culoare și poate ca
dramatism pentru că deseori îmi place să dramatizez, doar de dragul artei. Nu
am de gând să vă las în atmosfera asta apăsătoare așa că vă mai spun o poveste
și gata (pentru moment).
Era o vară specială, nu știu de ce,
dar aveam acel sentimente de libertate din nou în suflet. Întâmplarea face să
fie ca în această vară să cunosc două persoane, de sex feminin (de parcă nu ați
bănuit). Aceste evenimente, având loc relativ recent, le voi numi: dragonul albastru și
zâna roșie. E o imagine drăguță deci voi rămâne la asta. Întâmplarea face să le
cunosc în aceași seară, stând pe aceași bancă. Ia-ți un moment pentru a-ți
imagina un dragon albastru și o zână roșie, împreună, pe o bancă (cu plăcere).
Pentru toți barbații care citesc asta și gândul le-a zburat spre threesome...
reveniți-vă. Nu se întâmplă așa ceva în viața reală și dacă se întâmplă nu e un
threesome din ală plăcut. Bun, acum că am trecut și peste asta, vă pot spune în
continuare povestea. Se face că, fiind mai dezimvoltă, dragonul albastru m-a
abordat, iar eu, suav și cumpătat, am făcut pe inabordabilul. Așa ar fi trebuit
să fie povestea. Adevărul este că toată seara le-am privit pe amândouă și nu
înțelegeam cum este posibilă interacțiunea dintre mine și așa ceva. Raspunsul:
o țigară. Normal, în birturi de rockeri toată lumea caută tigări, ca poliția pe
Elodia și toți le ascund ca Cioacă pe Elodia. I-am înmânat o țigară, i-am dat
și un foc. Știu ce vă vine să întrebați: de ce i-ai da foc unui dragon? Adică ei asta suflă, dar hei, nu eram chiar lucid. Nu mă condamnați, nu în fiecare
zi vorbești cu un dragon, fie el roz sau albastru. Începând de a doua zi,
interacțiunea cu dragonul albastru și cu zâna roșie au început, bineînteles, pe
Facebook. Eram fericit că Aradul era din nou colorat pentru mine. Dragonul
albastru mă împleticea cu coada și îmi plăcea, zâna roșie mă „privea” discret
de la distanță cu o inocență ce înduioșa pe oricine îndrăznea să o privească.
Ambele mi se părea că porneau un foc în interiorul meu. Zâna muncea încet și se
străduia cum știa ea mai bine, dar dragonul albastru avea un avantaj, s-a
născut să sufle foc pe gura. Și Doamne, ce buze avea... Dar nu am gândit prea
mult problema așa se face că în scurt timp stăteam pe o bancă, singur și ars,
dar nu în modul plăcut. Făcut cărbune, mi-am îndreptat privirea spre zâna
roșie. Stătea cu mâinile încrucișate și mă privea înfuriată. Ținea în mână
bețele pe care le frecase încercând să pornească focul. Și îl pornise, doar că
nu îl văsusem de flăcările albastre. Nu știam încotro să mă îndrept așa că am
decis să stau în loc puțin. Așa mi s-a spus că fac adulții în momente de
furtună, se ascund și speră să treacă. Trecuse ceva timp de când nu mai făcusem
ceva. Subtil am încercat să văd ce face zâna, dar subtilitatea mea, deseori nu
e subtilă. Văzusem însă că nu mai ținea bețele în mână. Nu mai dorea să aprindă
niciun foc, cel puțin nu în apropierea mea.
Cam atât pentru acum. Știu că a fost
lungă postarea, dar dacă ai ajuns până aici, îți multumesc! O zi bună îți
doresc și îți spun și: Te iubesc! :D
Imi place ce-am citit ! Bravo !
ReplyDeleteThanks! :))
DeleteImi place ce-am citit ! Bravo !
ReplyDelete