O fetiță cu părul
roz se plimbă pe un trotuar populat, dintr-un oraș aglomerat. Nu are scop și
destinație, are doar un ursuleț albastru pe care-l tine de mână. Pașii mărunți
se pierd în ritumul accelerat al vieții ce o înconjoară. Glasul ei inocent se
pierde în zumzetul frenetic al mulțimii, rochița ei alba se pierde într-o
plapumă de gri și ea o știe.
Și totuși nu întelege. Nu întelege
de ce lumea din jurul ei nu mai crede în Moș Crăciun, nu mai crede în basme și
nu mai crede în bine. Lumea nu-și mai caută culoare și de nu ar învăța la
scoală de ele, ar și uita că există. ”Nu există alb și negru, există doar
nuanțe de gri”. De ce cred țoți cred că ideal e să fii gri, când defapt suntem
încurajați să fim totul de la alb, la negru.
Lacrimi inocente îi curăță privirea, lacrimi ce nu cad,
ci se ridică. Se ridică grele spre cer, spre nori și încearcă să-i coloreze.
Pivește cerul și albastrul irisului ei se reflect. Lumea se încălzește pentru o
clipă. O clipă și ploaia începe. Și ia culoarea ce a pus-o și o duce pe pământ,
iar ea, ea privește înainte și continuă să crească.
No comments:
Post a Comment