Aug 17, 2014

Fie omul cât de nebun, după vis, stă



Stau și privesc pânzele întortochiate ale minții mele. Strălucesc în lumina soarelui de vară târzie. Trag de amintiri ca să nu mai trag de timp și ele cad grămadă peste mine. Nostagia e grea. Inocența tinereții e prăfuită cu fumuri dense. Oprește-te spune o pisică incoloră de pe umărul meu. O zice cu ochii larg deschiși și o privire serioasă, dar niciodată nu mi-au plăcut mâțele așa că no bag în seamă. Pornesc curățenia de toamnă! Pun fiecare amintire într-un sertar și scheleții îi țin în dulap cu eul meu feminin. Am elan și am timp, așa că treaba începe promițător. Am capul mare și fruntea lată, deci nu-mi fac griji deloc că n-o să am loc. Le-am organizat pe sertare, dar acum cum le aranjez în spațiu?
            Iau romantismul și naivitatea adolescenței și le pun în centru. Mă dau un pas în spate să le pot admira. Le privesc, zâmbesc, mă mai dau un pas în spate, fug spre ele și le iau la șut. Zboară într-un colț întunecat și praful de pe ele, le urmează.
            Iau tot ce e frumos și nou și fac un drum spre zona luminoasă a minții, unde îmi stau nerăbdătoare visele. Cărămidă cu cărămidă, sertar cu sertar, construiesc, doar că atunci când optimismul e după colț, scheleții din dulap organizează o revoltă. Se pun șir de-a lungul drumului și fiecare ia un sertar în brațe. Niciunul nu fuge cu el, doar stau și țin bine de el. Încep bătălia. Trebuie să recuperez ceea ce e frumos, trebuie să recuperez ceea ce era bine.
            Războiul durează mai mult decât anticipam și sunt obosit. Nu mai pot și nu mai vreau. Mă pun în fund și respir greu. Îmi trag sufletul. Sau mai bine zis, asta aș face daca l-aș mai avea. Stau, doar stau și privesc drumul cum se duce, îngrădit de scheleți spre visele mele.

No comments:

Post a Comment